Casa cu gutui

Bunica

Încurcă numele copiilor cu numele nepoților, face, desface, își amintește, povestește, adaugă din mers piper în ciorbă și tot din mers boscorodește un nepot mai bleguț care n-a mâncat tot. Înghite nepotul cu ghionturi și ridică steagul alb deasupra farfuriei. Și speră într-un viitor mai bun fără felul 2.

Urmează încă două farfurii pline și bunica veghează atent drumul lingurii spre gura nepotului. 

Dușmanul natural al bunicii e o farfurie goală. Sau un nepot sătul.

Cu bunica nu e niciodată pace din `45.

Ea face cafeaua, ea umple farfuriile cu turte, ea adaugă vanilie, mută șifoniere, mută bunici și nepoți. 

Din ordinul ei cari acasă mere, pere, nuci, vin, turte și încă jumătate din ogradă. 

Din ordinul ei cari 50 de kilograme “să ai ce mânca acasă”. Că ei nu-i pasă că tu cântărești 45. 

Verbul ei preferat e Trebuie.

Și duce eterne războaie cu frunzele de nuc aduse de vânt în tindă.

Jandarmul copilăriei, cu ordine de “ fă aia, drege ailaltă, descalță-te la intrare, copile. ” Trebuie.

Și se descalță și copilul, și bunicul, și popa și regele. 

Dac-ar intra regele, ar intra cu capul plecat. 

Că doar bunica ține sabia.

Bunicul și-o pisică

Bunicul a rămas tânăr pe-o bicicletă bătrână. 

Bicicleta a uitat de bunicul, bunicul nu uită când te ducea și pe tine, nepot mic și prost, pe bicicletă. 

Bunicul nu uită nici prima ta zi de școală când ți-a desenat cu degetul pe geamul trenului. Ceva ce tu ai uitat. 

El nu uită.

Bunicul miroase a trandafiri și miroase în fiecare zi trandafirii. Cu roșu, cu violet, cu alb și cu galben. 

Nu uită nici o culoare.

Bunicul zâmbește din ochi la “La mulți ani, bunicule”. Doar ar zâmbi. 

Dar mulțumește tare din ordinul bunicii care-l face surd și “De ce nu mulțumești pentru urare!?” 

Mai mulțumește o dată. Preventiv. Cu o pisică la piept. 

Casa cu gutui

Casa unde nepoții n-au voie să fie adulți, gutuile n-au voie să se strice câte trei pe sobă, frunzele de nuc n-au voie să intre cu vântul în casă, copiii nu fumează ca La Medeleni, bunicii au rămas mire și mireasă în fiecare poză. 

Cu zâmbet, cozi împletite și coroniță albă. Și coronițe de premiant pe care nepoții le-au uitat undeva în vitrină, lângă jucării vechi și fotografii noi, cu nepoți colorați. Pe mileu cu broderie din mâinile bunicii, la loc de cinste cu busuioc.

Casa unde florile-s la ele acasă. Și biblia, și popa și fiecare bunic e mai sfânt ca-n calendar.

Casa în care Sfântul Gheorghe chiar omoară balauri, unde îngerii miros a busuioc și a gutui pe sobă, casa unde Mântuitorul n-are pentru ce păcate să fie răstignit.

Casa care începe ca o poveste. Cu a fost odată. Cu va fi mereu. Ca niciodată. 

Share on Facebook