Ora veselă cu
pauză de la depresie și am avut un flash-back cu plăcerile copilăriei.
Cum în
anii 1800 când nu exista nici skittles, nici m&m’s, copilul mamei, odios
de prost și proaspăt scăpat din beci, iubea medicamentele.
Triferment, Colebil, sirop de tuse, picături
de ochi, picături de nas, picături de gură, laxative, antibiotice sau anticoncepționale
pasate ilegal de la nemți.
Săream la pastile cum sar grașii la șaorma și nu mă
lăsam până nu mă găsea mama cu botul portocaliu de la Triferment.
Trifermentul a fost dragostea copilăriei mele. Pastile
roșii, dulci, în tub mic de plastic, cu capac mic de plastic și cu amprentele
mele dentare veșnice pe capac. În încercări ambițioase de a-l deschide.
Finalul
era trist: pastile salivate, albicioase, lipite între ele, la bunică-ta nu te
gândești, plod cretin, cu cine te-oi fi făcut și în dormitor cu tine.
Dormitorul era locul unde sufeream conflicte interioare rozând
jucării și căindu-mă pentru bunica, Triferment și Colebil. Și de ce ți-ai infipt în anus pompița
mea de urechi. Chestii obișnuite vârstei.
Într-adevăr, am înfipt o furculiță-n cur unei fetițe vecine,
asta în joacă, să vedem dacă merge.Văzusem în Tom și Jerry. Dar cu pompița de
urechi nu m-am distrat.
Și mereu am suspectat-o pe bunică-mea de treburi murdare.
Bucătăria era teritoriul pe care îmi exercitam nevoia
meschină de a testa medicamente, linge clanțe, împleti franjurii de la covor și
alte activități recreaționale.
Singur acasă, înaintea filmului cu ăla singur
acasă.
Mama a fost genul de neschizofrenică neparanoică care mi-a
alimentat mereu viciile și curiozitățile, ignorând childproof-ul cu cuțite și
chibrituri la îndemâna boracului, pilule în sertarul din bucătărie și prize
defecte, că tata nu era electrician.
Cutii, cutiuțe, căpăcele, flacoane, alifii, totul era
testat; la 4 ani am mâncat din pură plăcere anticoncepționale și nu m-am putut
ușura câteva zile; m-au tuns zero ca pedeapsă și până în clasa a 4-a n-am știut
dacă am părul blond, creț sau dacă am păr. În schimb am reușit să fac caca.
Cel mai fain
caca, cel mai vigilent, cel mai pur, care se lăsa cu nedus la școală, grădiniță
sau cămin se rezolva cu laxative. Ale bunicii. Ea le pierdea numărul de la
cataractă și alte boli demodate din `23.
Eu le găseam numărul ideal pentru a chiuli legal, citind Ion Creangă pe budă,
transpirat și fericit.
Am transformat obiceiul ăsta în viciu și toate gagicile
care-s la cură mă înțeleg. Nici o câcare nu e mai feerică ca aia cu laxative și
curul flașnetă.
Eram declarat bolnav fără să protestez și aveam senzații
duioase citind pe budă. Am compus și poezii.
Singurul
nemedicament dar locuitor în sertarul cu medicamente de care nu m-am atins era
cutia cu supozitoare. Teamă. Depresie. Frustrare. Viol. Sex anal la 4 ani.
Abia
acum înțeleg fetițele violate de bunicul.
Aveai febră, erai
constipat, vărsat de vânt, îți rupeai mâna? Soluția erau supozitoarele. Părinții
deveneau brusc trupele de intervenție, tata ținea, mama deschiloța, bunica cu
cataractă aducea o cutie MARE de chibrituri. Mama refuza. Bunica își dădea
seama de eroare. Supozitoare.
Supozitoare cu
chin, cu ținut de picioare, cu zbătut și încrețit din buci. Supozitor ascuțit,
mare cât o cârjă, rece, băgat strâmb în vreo 6 încercari disperate, mama ambițioasă
încercând să-l bage mai adânc și mai într-o parte, urlând ca ambulanța:
RELAXEAZĂ-TE!
Orificiu chinuit și roșu pulsând înțepat, sex anal cu viol și
părinți perverși.
După 1 oră mă câcam ca stropitoarea.
În rest, am avut
o copilărie frumoasă.
La parter s-a
mutat un nene de-o vârstă cu străbunica. Cândva o iubea pe vizor că rămăsese
văduv. Văduv e și acum, puțin cocoșat și cu un superb zâmbet din placa dentară.
Mi-e iar vecin și-l stimez.
Important e să știe că n-am fost eu ăla care i-a
dat cu mingea-n geam și a fugit.
