Facebook
Îmi fac poze când beau și le
dau frumos prin instagram și-mi pun și poezie frumoasă cu ceva trist așa, în
engleză,- la description- ca să par deprimată și fatală pentru că prinde la lume.
Caut și ceva location mai
suspect și ajung la stadiul de retard sever în care îmi număr like-urile
de la check-in.
Aștept citate din înțelepciunea
populară cu -tot frumoasă ai rămas, te vreau, ești cear remarkabilă, ke faci diseara, ești în gl- și
multe like-uri la poza cu fața mea sedată.
Și primesc like și la pozele alea
din 2010 pentru că oamenii deștepți și foarte interesați de mine dau next. Și
like. Na like. Na Like că-ți trebuie. Inimă. Like.
Bine, mai sunt și din ăștia
care îmi scriu chestii nasoale dar le spun să-și revizuiască atitudinea, le dau
delete la comentarii și îi înjur și, dacă continuă, îi ameninț că le găsesc
IP-ul și vin după ei. Huo.
Dar-meh- până la urmă fac ce
trebuie să facă o fată.
Brașov
În Brașov (pentru c-am început
să crăp pe dinauntru) am dus un monolog (de vreo două zile) despre sensul
vieții, necesitatea aspirinei în combaterea mahmurelii, dreamcatchere, ciorapi
cu bandă adezivă și alte droguri ușoare.
M-am surprins gesticulând, de regulă nu fac asta, nu-mi place și mi-am surprins un dor mic pentru postări aproape zilnice.
M-am surprins gesticulând, de regulă nu fac asta, nu-mi place și mi-am surprins un dor mic pentru postări aproape zilnice.
Poate pentru că mi-a fost prea dor
să te citesc zilnic.
Eram toată un cocktail de
sentimente și aveam multe păreri în legătură cu mine -în strânsă legătură cu
berea-, bărbați, femei și restul.
Mi-era bine deși mi-am cam purtat
ficatul în poșetă a doua zi și zic asta în timp ce iau, preventiv, două aspirine.
Btw, restaurantele din Brașov
sunt plăzmuirea necuratului. Adică, pe la 12 ziua am intrat în unul, așa, mai
discret, cu șervete cu sigiliu pe farfurii și am comandat cafele, am băut ciorbe,
am bârfit, am plâns iubiri vechi și am fumat țigări. Pe urmă am ajuns în trei locuri
diferite și brusc eram la McDonalds după foarte puțin jager. Pe la zece noaptea. Ciudat.
15 Martie
Abia acum am început să înțeleg
insomniile, durerile de cap care nu trec nici la neurologie, scrumiera plină și
lenea de-a o goli. Dar parcă, totuși, nu-i lene. Parcă fiecare rest de țigară
își are povestea, peste alte zeci de povești; cu nervi, cu zâmbete, cu dureri
de cap noi și poze vechi, cu tag și check-in. De data asta dau eu next-next și
like-like și pachetul de țigări se mută-ncet în scrumieră. Moarte iminentă.
Amân orice chestie importantă
cu o artă demnă de licitații și cu motive inventate la secundă.
Mi-e silă, mi-e
lene și mi-e ciudă că mi-e silă și lene și mă comport ca la 16 ani înainte de teza la istorie. Las războaiele
pe mâine. Apoi pe poimâine.
Apoi pun telefonul pe silent și mă bag sub pătură.
Și sub plapumă.
Și sub saltea.
