miercuri, 5 februarie 2014

Eu eram prea mic pe vremea lui Ceaușescu (1)



Ne jucam de-a casa pe bordură, lângă bloc. Covorul era un preș mereu prăfuit pe care îl târâiam după noi când ne mutam sau ne certam. Interesant era că ne descălțam când stăteam pe preș. 
Nu aveai voie să mă calci, că însemna că îmi va muri mama și, ca să evit asta, trebuia să te calc la loc. Nici să mă pășești nu era voie. Însemna că rămân mic.

Câteodată erai răutăcios și nu mă lăsai să te pășesc la loc. Te fugăream și te rugam până la lacrimi. Adormeam panicat și, și mai panicat o rugam pe mama să mă măsoare la muchia ușii, să mă asigur că cresc.

Apă ne dădea vecina de la parter, într-o sticlă cu gura largă pe care insista să nu o spargem, că era sticla de schimb, la lapte. Ne era mereu sete, dar nu urcam de teamă să nu ne oprească mama în casă.

Treceam, pe rând, de la meserie la meserie, fără licențe și fără specializări. Eram medici, eram învățători, portari la Steaua, zidari sau vânzători la aprozar. 
Nimeni nu era șomer și uneori șomer însemna șofer.

Eu am avut aprozar. Aveam o tabliță pe care scriam cu cretă închis sau deschis. Când era închis însemna că aduc marfă. Nu eram concediat și nu dădeam niciodată faliment. Doar aduceam marfă.

Firele de iarbă erau smulse din rădăcini și așezate în ”legături”. Atunci deveneau ceapă verde și primeam bani pe ele. 
Banii mici erau cioburi de sticlă. Banii mari erau frunze. La frunzele mari dădeam rest cioburi de sticlă. Dacă frunzele proveneau din vița de vie, le mâncam la sfârșitul jocului. 

De fapt, nu era un joc. Totul era de-adevăratelea. 
Tot de-adevăratelea am mâncat cârcei de viță, orice chestie necoaptă, păstai de vanilie sălbatică, am ros castane și radiere parfumate, am dezvoltat o obsesie pentru pasta de dinți fructată, am stors de suc florile parfumate de Mâna Maicii Domnului, am avut botul roșu de la agude, chiar am făcut comerț cu agude. La negru, ce-i drept.

Era o piață aproape de bloc, mi-am ales o tarabă și am făcut cornete de hartie. Aveam un morman de agude așezate pe ziar și urlam serios, cu mâinile în șold că am agude și că le dau ieftin. 
Studiasem intens și descoperisem că, dacă triluiesc și-mi crăcănez puțin vocea la ”ieeeftin”, se adună lumea. 
A intervenit una care era șmecheră-n caise și m-a alungat că cică să mă joc în altă parte, până nu cheamă miliția. 
Piața era o instituție de stat serioasă pe vremea aceea. A doua zi am decis că voi încerca cu semințe.

Înghețata la dozator era cea mai crâncenă luptă între mine și mama. O obțineam atât de greu încât, atunci când bunghiam dozatorul din stație, urlam la comandă. 
Mama spunea nu. Că răcesc în gât, că are coloranți, că nu sunt bani. Că avem halva.

În mintea mea îmi asasinam părinții, într-o luptă medievală, neaparat pe cal. Le luam pungile cu galbeni, roteam sabia de câteva ori deasupra capului, râdem isteric cu un fulger pe fundal și galopam până în stația de tramvai, unde era tărâmul înghețatei la dozator.
Dar mama spunea nu. Că avem halva.

Halvaua era uleioasă pe exterior și uscată în interior, spuneam mereu că are ace și mi se încleșta în dinți.

Înghețata pornea de la un cornet ușor și galben, dintr-o ladă de cornete. Și veselia se continua cu crema aia rece, rotită frumos de o manetă, aproape ca spiralele de la patinaj, finalizată cu un moț. 
Și nehotărârea aia între a lua cacao sau vanilie sau asortată. 
Mereu alegeam asortată.
Share on Facebook

Facebook