sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Probleme de sănătate



  
(Pentru că Radu Alexandru și pentru că există femei care zgârâie la ușă și prin internet)



Povestea e simplă. Ești în 1996 e.n. și ești puțin matrafoxat și cam vesel despre femei.
Pe melodie de Prodigy, parchezi la una - că ești plictisit.
O fuți - că ești plictisit.
Îi promiți câcaturi - că ești plictisit.
Pleci devreme că ai treabă și ție, personal, nu-ți face plăcere să dormi în locul în care a fost produs sexul. Pentru că umed, șifonat și îi pute gura dimineața. 
Iar când te descoperă, vrea să o pupi ca noaptea trecută (când erai beat). Și să-i faci cafeaua, să stabilești melodia VOASTRĂ, să două ouă în tigaia VOASTRĂ, să duș ÎMPREUNĂ, ca să-ți arate ea ție cum scoate romanticul din tine. 
Adică genul de horror serios - premiat la Cannes. 


Pleci. Te sună. Unde ești? Tocmai ieșeai din blocul ei.

Te sună. Unde ești? Tocmai cumpărai o șaormă din fața blocului ei. Sau șaorma alternativă de `96.

Te sună. Unde ești și la ce te gândești? Ești în autobuz și te sprijini de o bară lipicioasă. Te gândești la tipul din spate care scuipă semințe. Are o coajă lipită pe buza de jos.  
No homo.

Te sună. Unde ești și la ce te gândești? Te caci. Dar îi spui cât de mult la ea te gândeai. Nu trage apa. Nu trage apa. N-o trage. Se aude. Și nu ți-e teamă de iadul veșnic dacă minți, dar ți-e frică să o minți. 

Te sună. Te sună. Te sună. Te sună. Te sună. Te sună. Te sună. Te sună. Te sună.



Și te va suna și în 2006. Și în 2014. 
Desigur i-ai putea tăia capul, dacă nu i-ar crește șapte în loc. Șapte capete care te tot întrebă unde ești, ce faci și la ce te gândești. Gen Matrix - regizat de 3SudEst. 

Și chit că nu-i vei răspunde cu update-uri, EA ȘTIE!   
Știe ce bioritm ai, știe când te culci și când te trezești, știe ce muzică ascultai în `87, pentru că a devenit brusc preferata ei. În 2014.
Știe că ți-ai vândut un rinichi și îl va vinde și ea, la aceeași clinică. Că poate-poate vă veți întâlni.
Știe în ce budă publică te ușurezi. Acolo va merge și ea, ademenită romantic de urina ta.
Ai un gând caritativ, să-ți donezi rinichiul number 2 ca să-l mânânce copiii din orfelinat? Ea va fi acolo, pe urmele tale. MEREU! Nu contează că sunt 48 de orfelinate în oraș, ea va fi pe urmele tale, fotografiind orfani și rinichi.
Desigur, motivul ei public va fi că ce bună și miloasă e ea. Și cât ajută ea copiii orfani. Și va aștepta aplauze, chit că tu ești cel care-ți donezi rinichii acolo. 
Pentru că să vrei să-ţi dea atenţie oamenii din jur e o nevoie normală. Dacă ești redus mintal.

Că dacă tu faci un câcat semeț, asta vine și-l împletește cu broderie pe margini, bașca poze cu ce câcat mare și brodat a găsit ea. ARTĂ. 



Ştiţi ce e hazliu, penibil şi trist? Că te descoperă și în 2014, deși ți-ai schimbat numele din `96, buletinul, adresa, zodia,  prietenii, standul de la care cumpărai șaorme, ți-ai tăiat capul la centru de medicină estetico-nucleara și acum ești o fetiță nigeriană de 12 ani. EA ȘTIE! 

S-a apucat de băut și se gândește dacă să te sune. 

Te sună. Te sună. Te sună. Te sună. Te sună. Te sună. Te sună. Te sună. Te sună.

Revin cu poze vesele.


Share on Facebook

Facebook

luni, 6 ianuarie 2014

Ciocolată





O sun pe Ruxandra după ce am încetat s-o mai sun obsesiv compulsiv din 5 în 5 minute. Sunt în rețeaua Orange. O mai sun până dimineață. Îi scriu un mesaj în care o rog să mă sune ea. Verific ecranul telefonului obsesiv compulsiv din 5 în 5 minute.
Nu mă sună, nu mă mesaj. 

Dimineață.   
Am coborât să-i cumpăr o ciocolată Ruxandrei care e la ea acasă, nu vrea ciocolată și nu răspunde la telefon. 
Vânzătoarea de la magazinul din colț are cozile de la dermatograf trasate strâmb și-o coadă de inși amorțiți lângă dozatorul de cafea. Schimbă monezi, împarte fise, dă rest. M-am hotărât la o ciocolată și să-mi dea de restu` țigări. Light, dacă are, că m-am lăsat de fumat. Îmi dă și o ciocolată ruptă la mijloc, o simt prin ambalaj, îi cer alta. Mă întreabă că ce are asta, dar îmi caută alta.
Acum sughiț. Cred că mă pomenește.


Facebook. 
Mă uit după Ruxandra virtuală și dacă e, mă prefac că nu-mi pasă dacă e sau nu e. Dar nu e și eu aștept să fie. Dacă e la ora asta devin schizofrenic. Verific versurile de la o melodie obscură postată de ea acum 6 ore să văd dacă au legătură cu ceva. Cu mine. Cu mine supărând-o pe Ruxandra. 
Caut traduceri și interpretări. Rețin versuri. Are 1 like. Mă uit să văd cine e. Nu-l cunosc. Mă roade că nu-l cunosc și mă roade că-s paranoic. E senzația aia când vreau să șterg/report că cineva necunoscut likes this.


Mă uit la ciocolată. Verific să văd dacă nu-i ruptă și asta. Nu e. Șterg fire de praf imaginare de pe ambalaj. Scrie Poiana, că sunt înainte de salariu. Ce alegere de dobitoc naționalist - Poiana. Măcar dacă era albă. 


De 15 minute am uitat să o sun pe Ruxandra. Apel respins cu bip bip bip. 
Măcar nu mai sunt în rețeaua Orange. 


Mă joc prin meniul telefonului. Poză cu Ruxandra la mare, cu părul lung prins într-un coc șui. Ea îl numea coc melc. Eu o numeam Melcul Ruxandra. Pe Ruxandra. Și încă o poză cu dinții Ruxandrei mâncând ciocolată. Și o algă în papuc, tot la mare. 

Și un picior care nu e al meu, săpând în nisip, cu oja spartă frumos. De la mare.

Îmi pare rău că nu știu diferența între coc melc și coc scoică, cremă nuanțatoare și fond de ten, ojă lucioasă și ojă sidefată. Îmi pare rău că nu știu de ce te dai cu ojă și îmi pare rău că te-ai supărat că te-am întrebat de ce te dai cu ojă. Și că încă nu știu ce ciocolată-ți place sau dacă îți place atât de mult ciocolata încât să mă ierți.

Ruxandra, am fost la magazin, mi-a dat o ciocolată spartă, mai spartă ca oja de pe unghiile tale la mare și am  rugat-o frumos să-mi dea alta, intactă. 
Nu mai vreau să fiu în rețeaua Orange.


Share on Facebook

Facebook

sâmbătă, 4 ianuarie 2014

Revista Bravo - 1996






Prima pereche de țâțe am cunoscut-o în revista Bravo, pe la 12 ani și a fost cea mai excitantă chestie pe care am văzut-o, până la vârsta aia.
Mai văzusem  țâțe până atunci, dar niciodată nu m-am bucurat la ele.
Am văzut multe țâțe la plajă. Atârnau de femei care jucau macaua pe preșul de plajă, jumătăți de țâțe bronzate care ieșeau printr-un sutien de baie ieftin, legat cu cordeluțe înodate după gât, țâțe mari, mici, niciodată la fel, turtite leneș în nisip, plutitoare vesel în apă, zburlite impozant la coada de lângă bazin unde era grătarul cu mici la 1 leu și dozatorul de bere. 
Erau țâțe banale, țâțe uniformă, toate femeile le aveau la ele, neinteresante pentru mine - copil.
 
Mai erau și țâțele bunicii, un loc mare și cald, îmbrăcat cu bluză de lână și sarafan albastru, pe care-mi sprijineam capul când mă durea vreo măsea, un fel de cuibar moale cu povești, lacrimi, algocalmin și ”las’ că trece”.

Mă rușinam la țâțele vară-mii când povestea că au început să crească, la țâțele mamei când se schimba după serviciu, la țâțele mici și vesele ale fetelor din fața blocului, țâțe în libertate, sărind coarda sau alergate de băieți până intrau în piua.

Pe la 12 ani am auzit discuții cu și despre țâțe, am fost întrebat dacă am atins sau strâns vreo una, am auzit laude cu țâțe atinse și pipăite pe fugă la o aniversare de 14 ani, la bazin sau în tronson, țâțele sorei mai mari spionate pe gaura cheii sau țâțe speriate la duș, când băieții de 14 ani fac primele glume.


Eu m-am îndrăgostit de o pereche necunoscută de țâțe. 
Erau pe o fată blondă, în revista colegei de bancă și erau încadrate de articole cu menstruații la fete și vise umede la băieți. 
Fata blondă care purta țâțele se numea Erika, era nemțoaică și mi s-a părut cea mai frumoasă fată goală pe care o văzusem. Avea părul frumos, un pierce mic langă buză și nu zâmbea tâmp. Stătea ca o sirenă pe pagina aia și purta o brățară de scoici pe una din glezne. Și strălucea toată, așa goală cum era, strălucea mai ceva ca posterul din mijlocul revistei.

Am aflat că țâțele interesante se numesc masculin sâni, că nu e o problemă dacă sunt prea mici sau prea mari, că e aiurea să le complimentezi în public și, oricât de mult ți-ar plăcea, nu folosi sintagma ”Ce bine îți stau țâțele azi”. 
Tot din revistă am aflat că e aiurea să li te adresezi cu țâțe, că nu ești cioban.


Revista ajungea la mine, pasată din mână în mână pe sub bancă, neapărat în timpul orelor. 
Avea o copertă veselă cu moaca lui cutare star și conținea titluri mici și coloane înghesuite cu cuvintele sexy, exploziv, concerte, noutăți, scandal. 
Citeam în treacăt interviuri cu Fred de la Limp Bizkit, povești cu ăia din Dosarele X, chestii cu Spice Girls care s-au certat și de ce, treburi cu trupe românești și versuri în engleză, traduse stupid în română. 
La mijloc avea un poster mare, lucios, care se negocia în clasă și trebuia desfăcut cu grijă pentru a fi lipit pe ușa de la dormitor. 
Toată veselia se termina cu rubrica educațional-sexuală și un forum cu întrebări și răspunsuri în care am aflat că e ok să ai coșuri. 

Piteam revista în atlasul de geografie și o citeam acasă, din scoarță-n scoarță, memorând chestii inutile și învățând versurile de la Smack my bitch up, care erau traduse ”Pocnește-mi cățaua”.


Nu știu dacă mi-e dor de sânii Erikăi sau de bucuria de a răsfoi ceva prostesc, în fiecare lună, pe ascuns. 

Poate e vârsta, poate că totul e prea la îndemână, poate că trebuia să mă nasc femeie și să am o vastă colecție de Bravo prăfuite, cu postere lipsă și colțuri intacte. 

Am Penthouse din `99 până în 2005. Dar nu se compară cu Erika.







Share on Facebook

Facebook