De ce mi-e mie frică de Ada Milea

Nu înțeleg de ce am oameni în lista de facebook care pun moaca lui Ada Milea de Crăciun. 

Ce legătură are Ada Milea cu Crăciunul?

(Înțelegeam dacă era Adormirea sau Tăierea Capului, sau alte chestii de ortodocși siniștri).

Adică e acel timp al anului când tre' să fim mai buni, mai calmi, să ascultăm câcaturi care ne duc spre zen sau spre sex, sau ne fac să ne gândim la copilărie, cadouri vesele și ce-o să găsim sub brad. 

Nimeni nu vrea să o găsească pe Ada Milea sub brad. 

Pentru că Ada Milea ar ofili brazii de plastic. 

Pentru că mă ustură ochii, doar când îi aud numele.

Pentru că e cel mai dărâmat vizual bărbat pe care l-am văzut.

Pentru că ar trebui să-și lălăie câcaturile folc undeva, în întuneric, de unde să nu mai iasă niciodată, gen Triunghiul Bermudelor.

---------------------------------------------------------------------------------------

Ada Milea - mare artistă. În wikipedia scrie că așa au murit dinozaurii.

Nu înțeleg nici cum Ada Milea a ajuns pe Youtube cu concerte și monologuri teatrale care sperie și un orb surdo mut. Știu că ăștia care au filmat chestii din Cernobâl acum 2-3 ani, au murit. Mai sunt câțiva care au boli în stadiu terminal și excrescențe sinistre pe 60 % din corp.

Știu că Ada Milea e eternă. Prin urâțenie. Și prin folc naționalist, abureli feministe și alte câcaturi de teatru la care merg oamenii urâți, ca să-mi dea mie peste față că eu nu înțeleg ce artă îndrugă Ada Milea. 

Și-mi spun că nu contează că ea e urâtă, pentru că ea face artă pe care nu o înțelege nimeni; dar e ARTĂ. 

Adevărul e că oamenii urâți înțeleg orice fel de artă neînțeleasă ca să arate că ei sunt urâți, dar măcar sunt urâți inteligenți. Adică cum face Ada Milea. Artă pentru urâți. 

Pe care eu nu o înțeleg din primele secunde pentru că sunt ORIPILAT DE FAPTUL CĂ ARATĂ CA UN INTESTIN CARE SE ONDULEAZĂ PE O CHITARĂ. 

Și torturează chitara aia până când toți strigă ”super” și pun filmarea pe iutub. Să vadă și alții la ce artă au fost ei. Că, ce dacă femeia  arată proaspăt dezgropată? Artă!

Ada Milea nu numai că e urâtă. Mai și vorbește. Sau cântă. Sau face chestii în public. Sau face artă care sună ca pișarea de după bere în chiuveta publică. Dar, da, artă.

Cândva, cineva care o înțelegea pe Ada Milea, a încercat să mă convingă că nu e nici bărbat, nici urâtă și nici să nu fac colivă cu prescuri. Că nu-i moartă - deși pare. Că doar să privesc și să ascult. Și să nu-mi fie teamă. Să mă acomodez cu urâțenia. 

Au trecut zece ani.

Share on Facebook

Casa cu gutui

Bunica

Încurcă numele copiilor cu numele nepoților, face, desface, își amintește, povestește, adaugă din mers piper în ciorbă și tot din mers boscorodește un nepot mai bleguț care n-a mâncat tot. Înghite nepotul cu ghionturi și ridică steagul alb deasupra farfuriei. Și speră într-un viitor mai bun fără felul 2.

Urmează încă două farfurii pline și bunica veghează atent drumul lingurii spre gura nepotului. 

Dușmanul natural al bunicii e o farfurie goală. Sau un nepot sătul.

Cu bunica nu e niciodată pace din `45.

Ea face cafeaua, ea umple farfuriile cu turte, ea adaugă vanilie, mută șifoniere, mută bunici și nepoți. 

Din ordinul ei cari acasă mere, pere, nuci, vin, turte și încă jumătate din ogradă. 

Din ordinul ei cari 50 de kilograme “să ai ce mânca acasă”. Că ei nu-i pasă că tu cântărești 45. 

Verbul ei preferat e Trebuie.

Și duce eterne războaie cu frunzele de nuc aduse de vânt în tindă.

Jandarmul copilăriei, cu ordine de “ fă aia, drege ailaltă, descalță-te la intrare, copile. ” Trebuie.

Și se descalță și copilul, și bunicul, și popa și regele. 

Dac-ar intra regele, ar intra cu capul plecat. 

Că doar bunica ține sabia.

Bunicul și-o pisică

Bunicul a rămas tânăr pe-o bicicletă bătrână. 

Bicicleta a uitat de bunicul, bunicul nu uită când te ducea și pe tine, nepot mic și prost, pe bicicletă. 

Bunicul nu uită nici prima ta zi de școală când ți-a desenat cu degetul pe geamul trenului. Ceva ce tu ai uitat. 

El nu uită.

Bunicul miroase a trandafiri și miroase în fiecare zi trandafirii. Cu roșu, cu violet, cu alb și cu galben. 

Nu uită nici o culoare.

Bunicul zâmbește din ochi la “La mulți ani, bunicule”. Doar ar zâmbi. 

Dar mulțumește tare din ordinul bunicii care-l face surd și “De ce nu mulțumești pentru urare!?” 

Mai mulțumește o dată. Preventiv. Cu o pisică la piept. 

Casa cu gutui

Casa unde nepoții n-au voie să fie adulți, gutuile n-au voie să se strice câte trei pe sobă, frunzele de nuc n-au voie să intre cu vântul în casă, copiii nu fumează ca La Medeleni, bunicii au rămas mire și mireasă în fiecare poză. 

Cu zâmbet, cozi împletite și coroniță albă. Și coronițe de premiant pe care nepoții le-au uitat undeva în vitrină, lângă jucării vechi și fotografii noi, cu nepoți colorați. Pe mileu cu broderie din mâinile bunicii, la loc de cinste cu busuioc.

Casa unde florile-s la ele acasă. Și biblia, și popa și fiecare bunic e mai sfânt ca-n calendar.

Casa în care Sfântul Gheorghe chiar omoară balauri, unde îngerii miros a busuioc și a gutui pe sobă, casa unde Mântuitorul n-are pentru ce păcate să fie răstignit.

Casa care începe ca o poveste. Cu a fost odată. Cu va fi mereu. Ca niciodată. 

Share on Facebook

Sex anal la 4 ani

Ora veselă cu pauză de la depresie și am avut un flash-back cu plăcerile copilăriei. 

Cum în anii 1800 când nu exista nici skittles, nici m&m’s, copilul mamei, odios de prost și proaspăt scăpat din beci, iubea medicamentele.   

Triferment, Colebil, sirop de tuse, picături de ochi, picături de nas, picături de gură, laxative, antibiotice sau anticoncepționale pasate ilegal de la nemți. 

Săream la pastile cum sar grașii la șaorma și nu mă lăsam până nu mă găsea mama cu botul portocaliu de la Triferment. 

Trifermentul a fost dragostea copilăriei mele. Pastile roșii, dulci, în tub mic de plastic, cu capac mic de plastic și cu amprentele mele dentare veșnice pe capac. În încercări ambițioase de a-l deschide. 

Finalul era trist: pastile salivate, albicioase, lipite între ele, la bunică-ta nu te gândești, plod cretin, cu cine te-oi fi făcut și în dormitor cu tine.

Dormitorul era locul unde sufeream conflicte interioare rozând jucării și căindu-mă pentru bunica, Triferment și  Colebil. Și de ce ți-ai infipt în anus pompița mea de urechi. Chestii obișnuite vârstei.

Într-adevăr, am înfipt o furculiță-n cur unei fetițe vecine, asta în joacă, să vedem dacă merge.Văzusem în Tom și Jerry. Dar cu pompița de urechi nu m-am distrat. 

Și mereu am suspectat-o pe bunică-mea de treburi murdare.

Bucătăria era teritoriul pe care îmi exercitam nevoia meschină de a testa medicamente, linge clanțe, împleti franjurii de la covor și alte activități recreaționale. 

Singur acasă, înaintea filmului cu ăla singur acasă.

Mama a fost genul de neschizofrenică neparanoică care mi-a alimentat mereu viciile și curiozitățile, ignorând childproof-ul cu cuțite și chibrituri la îndemâna boracului, pilule în sertarul din bucătărie și prize defecte, că tata nu era electrician. 

Cutii, cutiuțe, căpăcele, flacoane, alifii, totul era testat; la 4 ani am mâncat din pură plăcere anticoncepționale și nu m-am putut ușura câteva zile; m-au tuns zero ca pedeapsă și până în clasa a 4-a n-am știut dacă am părul blond, creț sau dacă am păr. În schimb am reușit să fac caca. 

Cel mai fain caca, cel mai vigilent, cel mai pur, care se lăsa cu nedus la școală, grădiniță sau cămin se rezolva cu laxative. Ale bunicii. Ea le pierdea numărul de la cataractă și alte boli demodate din  `23. Eu le găseam numărul ideal pentru a chiuli legal, citind Ion Creangă pe budă, transpirat și fericit. 

Am transformat obiceiul ăsta în viciu și toate gagicile care-s la cură mă înțeleg. Nici o câcare nu e mai feerică ca aia cu laxative și curul flașnetă. 

Eram declarat bolnav fără să protestez și aveam senzații duioase citind pe budă. Am compus și poezii.

Singurul nemedicament dar locuitor în sertarul cu medicamente de care nu m-am atins era cutia cu supozitoare. Teamă. Depresie. Frustrare. Viol. Sex anal la 4 ani. 

Abia acum înțeleg fetițele violate de bunicul.

Aveai febră, erai constipat, vărsat de vânt, îți rupeai mâna? Soluția erau supozitoarele. Părinții deveneau brusc trupele de intervenție, tata ținea, mama deschiloța, bunica cu cataractă aducea o cutie MARE de chibrituri. Mama refuza. Bunica își dădea seama de eroare. Supozitoare.

Supozitoare cu chin, cu ținut de picioare, cu zbătut și încrețit din buci. Supozitor ascuțit, mare cât o cârjă, rece, băgat strâmb în vreo 6 încercari disperate, mama ambițioasă încercând să-l bage mai adânc și mai într-o parte, urlând ca ambulanța: RELAXEAZĂ-TE! 

Orificiu chinuit și roșu pulsând înțepat, sex anal cu viol și părinți perverși. 

După 1 oră mă câcam ca stropitoarea.

În rest, am avut o copilărie frumoasă. 

La parter s-a mutat un nene de-o vârstă cu străbunica. Cândva o iubea pe vizor că rămăsese văduv. Văduv e și acum, puțin cocoșat și cu un superb zâmbet din placa dentară. Mi-e iar vecin și-l stimez. 

Important e să știe că n-am fost eu ăla care i-a dat cu mingea-n geam și a fugit. 

Share on Facebook

De doliu

Share on Facebook

Fac pipi des

Dacă eram fată, nu scriam asta dar: am o problemă legată de pipi. Nu e o problemă medicală, nu e o problemă recentă, nu e genul de chestie pe care o cauți pe net să vezi dacă nu cumva ai cancer la vezică. 

E o treabă care datează de la 4-5 ani, vârsta la care m-am scăpat ultima dată pe mine, în pătuț, în somn, lângă colegul de grădiniță/cămin. Și cumva pe colegul de grădiniță. Nu a fost singura dată când m-am scăpat pe colegul, dar a fost singura dată când a fost convins că udeala nu-i aparține. 

Cred că l-am și opărit sau ceva.

A bătut educatoarea la mine ca la delincvenții juvenili, după care i-a predat mamei ștafeta.

Am stat la colț cu mâinile sus, au râs copiii de mine, nu am mai fost lăsat sa mă joc cu lego, nici să cânt “Deschide urechea bine”, nici să înghiontesc blondele în drum spre baie. 

Nimeni nu a mai împărțit pătuțul cu mine în timpul somnului de prânz. Cred că dormeau câte trei în pătuț. Toată grupa mare am fost poreclit Pompierul. Sau Pișlea. 

Sau, cel mai grav, Pișlea-Pompierul.

De atunci fac pipi preventiv.  Dacă ies în oraș, fac pipi; dacă invit lume la mine, fac pipi; dacă plec la serviciu, iar fac pipi. E o primă grijă, o chestie fără de care nu se poate, pe care nu o uit, fac pipi obsesiv compulsiv. Dacă uit să fac, mă întorc din stradă. Parcă trăiesc constant o frică a dispariției budelor din întreaga lume. 

Și nici nu pot să fac pipi normal, în natură. În afară de mare, am făcut pipi în mare, în schimb, trei zile am fost constipat. Dar asta e o altă problemă.

Cel mai grav e când mă culc. Fac un pipi preventiv. Mă întorc în cameră. Mă așez cumsecade în pat și realizez că a fost un pipi cam mic. Cobor din pat via budă. Aștept. Îmi fuge somnul. Mă obsedează că am mâncat pepene sau am băut bere. Mă obsedează că mă voi trezi să merg la baie. Mă foiesc circa 2 ore. Găsesc o poziție confortabilă. Câinii care lătrau TARE au început un lătrat cu ecou. Simt că adorm. Belesc brusc ochii.Vreau pipi. Și nu știu dacă e doar senzație pe creier sau chiar tre` să merg. Mă apăs pe burtă. Nu e grav. Adorm. 

Până și în vise am problema asta. Eu nu am genul de coșmar cu mine blocat în toaletă. Eu am coșmaruri cu toaleta blocată. Sau visez că mă ușurez în public, pe stradă, pe mine, lângă colegi, pe colegi, că nu am timp să fac, că nu am voie să fac, că am făcut în pat, că Pișlea-Pompierul, că mi-e rușine.

Din cauza asta fac pipi des. Îmi dă un soi de siguranță, de putere, de încredere în mine.

Ar fi o lume mai bună dacă nu ar exista grădinițe, vezici pline și pompieri.

Share on Facebook