marți, 28 februarie 2017

Siameza




I-am spus Siameza, că nu-mi plăcea mie cum suna numele ei. 
Sau că era aristocrată. 
Sau că nu era a mea să-i spun pe nume, sau că nu-mi prea plăceau mie siamezele. Sau că, la început, nu mi-a plăcut de ea.

A lăsat-o în urmă o colegă, cu reclamă de adoptat, cu share și poveste pe Facebook; 
unii oameni vor un spațiu mai bun, un job mai bun, o viață mai bună, o țară mai altfel și mai nouă și lasă totul în urmă. Și-o pisică.

Siameza și-a cautat și stăpâna și locul și casa în casa mea vreo câteva luni. Ce știu oamenii despre pisici?
Te gândești că e ușor cu un bol și-o litieră și-un nume, poze pe Facebook și Instagram.

În timp, a devenit Siameza mea. Și m-au întrebat oamenii : Ce face Siameza? Ce mai face Siameza?
E bine. Face bine. Le-am spus oamenilor că nu-i ca alte siameze. E blândă, e moale și-i cuminte și și-a găsit locul ei în casa mea, și-n timp, din siameză a devenit prietena mea de somn și prietena care-mi toarce cafeaua de dimineață și care mă așteaptă seara acasă, prietena care m-a văzut și plângând-că eu nu las pe nimeni să mă vadă plânsă. 
Și eu plâng de multe ori pe ascuns. 
Și-atunci când plâng, Siameza păstrează secretul și punem rufe la spălat, ne uităm la rotații și clăbuc și ne ștergem lacrimile și mergem-mereu amândouă- la uscător, să-ntindem rufe. Că avem un apartament mic dar un uscător comun, generos.

Avea Siameza asta o obsesie cu uscătorul. Îi plăcea să mă urmeze iar mie îmi plăcea să-mi umplu buzunarele cu cârlige, brațele cu rufe și s-o chem să le întindem, tacticos, funie cu funie, pe culori, cârlige de plastic și cârlige de lemn, rufe albe și rufe colorate,evitând rufele vecinilor, în uscător. 
Și-uite așa, în timp, din pisică siameză care nu-mi place, a devenit pisica mea.

Timp de cinci ani a fost pisica mea. Cu bolul ei de pisică, cu locul ei de pisică, cu torsul ei de pisică, cu judecățile ei când eram prea tristă sau prea veselă. Cu tăcerea ei de pisică.
Și mereu prezentă când întindeam rufe, amândouă, în uscător, albe perlă sau multicolore curcubeu. Le întindeam și le strângeam amândouă, într-o companie a noastră, mereu aceeași. Și tot ca o perlă a venit o boală mică, o perlă urâtă și neprețiosă în moale de tors de pisică. Din aia care doare, știi?
Așa pățesc unele pisici. Dar ce știu oamenii despre pisici?

Au fost patru operații și tratamente și deștepte și stupide și mai rapide și mai lente.

Pe urmă, a mai trecut un an, am întins rufele mai lent, am tors mai lent și-am sperat mai mult. Doar că pisicile nu renunță la perle așa cum nu renunță la bulgărașe de hârtie sau la șoricuți de cârpă din pet-shop.

Azi am văzut-o ultima dată. Mie mi-a rămas un 1 martie trist, un bol al ei și-un loc al ei. Și-un tors în minus.
Am rufe de strâns, mă plimb între hol și cameră și-o chem, o tot chem, mi-e dor de ea și-o chem.

Dar unele pisici nu mai răspund, oricât le chemi. 

Că oamenii nu știu nimic despre pisici.




Share on Facebook

Facebook

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu