sâmbătă, 28 decembrie 2013

De ce mi-e mie frică de Ada Milea






Nu înțeleg de ce am oameni în lista de facebook care pun moaca lui Ada Milea de Crăciun. 
Ce legătură are Ada Milea cu Crăciunul?
(Înțelegeam dacă era Adormirea sau Tăierea Capului, sau alte chestii de ortodocși siniștri).


Adică e acel timp al anului când tre' să fim mai buni, mai calmi, să ascultăm câcaturi care ne duc spre zen sau spre sex, sau ne fac să ne gândim la copilărie, cadouri vesele și ce-o să găsim sub brad. 
Nimeni nu vrea să o găsească pe Ada Milea sub brad. 
Pentru că Ada Milea ar ofili brazii de plastic. 

Pentru că mă ustură ochii, doar când îi aud numele.

Pentru că e cel mai dărâmat vizual bărbat pe care l-am văzut.

Pentru că ar trebui să-și lălăie câcaturile folc undeva, în întuneric, de unde să nu mai iasă niciodată, gen Triunghiul Bermudelor.

---------------------------------------------------------------------------------------

Ada Milea - mare artistă. În wikipedia scrie că așa au murit dinozaurii.


Nu înțeleg nici cum Ada Milea a ajuns pe Youtube cu concerte și monologuri teatrale care sperie și un orb surdo mut. Știu că ăștia care au filmat chestii din Cernobâl acum 2-3 ani, au murit. Mai sunt câțiva care au boli în stadiu terminal și excrescențe sinistre pe 60 % din corp.

Știu că Ada Milea e eternă. Prin urâțenie. Și prin folc naționalist, abureli feministe și alte câcaturi de teatru la care merg oamenii urâți, ca să-mi dea mie peste față că eu nu înțeleg ce artă îndrugă Ada Milea. 
Și-mi spun că nu contează că ea e urâtă, pentru că ea face artă pe care nu o înțelege nimeni; dar e ARTĂ. 


Adevărul e că oamenii urâți înțeleg orice fel de artă neînțeleasă ca să arate că ei sunt urâți, dar măcar sunt urâți inteligenți. Adică cum face Ada Milea. Artă pentru urâți. 
Pe care eu nu o înțeleg din primele secunde pentru că sunt ORIPILAT DE FAPTUL CĂ ARATĂ CA UN INTESTIN CARE SE ONDULEAZĂ PE O CHITARĂ. 

Și torturează chitara aia până când toți strigă ”super” și pun filmarea pe iutub. Să vadă și alții la ce artă au fost ei. Că, ce dacă femeia  arată proaspăt dezgropată? Artă!


Ada Milea nu numai că e urâtă. Mai și vorbește. Sau cântă. Sau face chestii în public. Sau face artă care sună ca pișarea de după bere în chiuveta publică. Dar, da, artă.

Cândva, cineva care o înțelegea pe Ada Milea, a încercat să mă convingă că nu e nici bărbat, nici urâtă și nici să nu fac colivă cu prescuri. Că nu-i moartă - deși pare. Că doar să privesc și să ascult. Și să nu-mi fie teamă. Să mă acomodez cu urâțenia. 
Au trecut zece ani.



Share on Facebook

Facebook

duminică, 22 decembrie 2013

Cine merge dimineața în patru picioare, amiaza în două și seara în trei?






Ghicitoarea care te va face să open new tab și să descoperi cât de prost ești. Că eu am știut răspunsul fără Google.


------------------------------------------------
 

Motanul stă pe frigider cu profil de sfinx românesc, turtit de somn, zbârlit de frig, câscând a lene și-a duminică. Mi-e silă de duminica asta, mă simt ca un castron în care au fost floricele și au rămas niște boabe nefăcute, uleioase și reci  .

Mi-e urâtă duminica de copil.

Că n-aveam pe cine să dau vina, că n-am pe cine să dau vina. Că trebuie doar s-o suport. 
E ca atunci când ai de ceva ani aceeași prietenă căreia îi pute gura și n-a știut în toți acești ani. Și ți-a fost frică să-i spui, că e genul cu crize. 
Și ăsta nu e un motiv de despărțire dar tre' să o suporți până când apare un motiv de despărțire, care nu mai apare odată. 
Anticipează ceva plicticos și stricat, așa cum duminica anticipează lunea cu școala, nervi de job și târâtul spre o altă săptămână cu marți, miercuri și joi.


-------------------------------------------------


Ne-am uitat pe poze vechi, alea adunate în cutia de carton. Ne-am uitat și în albume. 
Eu, la 4 ani, urcat pe fotoliu lângă brad cu un urs cu ochii de nasturi. Zâmbind tâmp în pantaloni de lână.
Eu, de ziua mea, înconjurat de copiii pe care-i iubeam și de care nu mai știu nimic. 
Pentru mine, ei au rămas la 4 ani și încă mai merg la grădiniță. 
Tot eu, cu capul într-un carton decupat pentru cap, desenat cu ghiocei și poezie de ziua mamei.   

Aveam amintiri, am câteva care s-au oprit o dată cu camera foto digitală. Că mie mi-e mai ușor și mai drag să scotocesc în cutia cu poze decât să deschid foldere. 
De la 16 ani nu mai am amintiri.
Când m-am făcut eu mare, a murit fotografia.


--------------------------------------------------


Mi-e a trimite mesaje femeii frumoase, dar mi-e frică de mesajele răspuns. Că am primit un răspuns ieri și mi-a fost frică să răspund la răspuns. 
Am văzut o cutie de lemn cu pisici și căței pictați, cu nume și lăbuțe. Și cu dragoste. Și m-am gândit la tine. Mă tot gândesc. Și mi-e ciudă că femeile frumoase au voie să fie triste.


--------------------------------------------------


Tot ieri, în taxi, am urmărit juma' de Galați o mașină înmatriculată ABI. Și tot ieri m-ai luat de mână și ne-a durut că a fost odată un cățel Abi și încă mai e locușorul ei, bolul ei și încă îi auzi pașii în hol și urmărești mașini botezate după numele ei. 
Zăpada a venit fără Abi.


----------------------------------------------------


Pe unii îi sperie data de 13, pe unii îi amuză data de 13, unii se amuză că pe alții îi sperie data de 13. 
Mie mi-e silă și mă tem de duminici.

Când eram mic și eram mic trist, mama își ducea degetul de-a lungul gurii mele și-mi desena un zâmbet larg și apăsat, de la un obraz la altul. Câteodată zâmbeam, câteodată nu. Și când nu, îmi făcea șarlotă cu cacao, îmi arăta că ninge și mergeam cu sania, noi doi, pe scârțâit de zăpadă. 

Că, pe-atunci, nu ne temeam de duminici.



Share on Facebook

Facebook

marți, 17 decembrie 2013

Fie ca




Mama îmi spunea că anii impari sunt răi. A fost rău 2011 pentru că a fost anul când mama a încetat să-mi mai spună ceva.
2013 a fost rău pentru că am iubit prea mult. Sau prea multe persoane. Sau prea multe persoane în același timp. Că-mi place să am iubiri de rezervă. Că așa sunt eu, cu curul la norme și moralitate, niciodată fidel, mereu iertat. Problem?

Ca să fii iubit, nu iubi. Nu arăta, nu spune, nu face promisiuni, nu mergeți împreună în supermarket, nu stabiliți listă comună de cumpărături comune. De aia sunt eu iubit mult, iubind puțin. Dragostea mea, călăul meu.


Femeia frumoasă
Nu-mi place să vorbesc la telefon, nu-mi găsesc ordinea la cuvinte, fac pauze cu ăăă și ignor atent esențialul. Mă bazez pe mesaje și am mesaje de mă-nervează. Duminică am vorbit tristeți cu femeia frumoasă și am stabilit că 2014 va fi fără tristeți. Am auzit un zâmbet dincolo de rețea.

Copilul care nu mai desenează gărgărițe
Noaptea trecută te-am ținut în brațe pe hol și ți-am știut toate lacrimile. N-am știut dacă să-ți spun plângi sau nu mai plânge. E un mit că te descarci prin lacrimi. Tu, dacă plângi, plângi și mai mult după. 
Și nu mai vrei să desenezi gărgărițe.

Cluj
Și mi-e dor de tine.

Luna plina
Am cumpărat două cornete de înghețată cu vanilie și ți-am povestit visul cu cineva care mă iubește și-mi scrie pe Facebook mesaje cu vârcolaci, `mniezo, satane și cum să-mi dau demisia.
Am două cornete de înghețată în congelator. Și am stabilit că nu ne place înghețata de cacao. Că e lună plină și avem logica noastră.


Scriu asta că nu mă duce capul la ceva original și fac și eu Bilanțul lui Cami.

În 2013 am iubit pe fugă, am zâmbit pe fugă, m-a durut pe fugă, am fugit pe fugă, am văzut nemaivăzutul, am găsit prosoape de bucătărie ieftine și lacrimi scumpe de sfârșit de an, am fost judecat și evaluat ca la cartofi în piață, vă doresc multă și fie ca și sugi pula, 2013.



Share on Facebook

Facebook

joi, 12 decembrie 2013

Un copil cu Parkinson și Alzheimer are nevoie de ajutor





Colega de birou Ursu Loredana și-a pus pe birou poză cu ea și plodul, chestia roz cu fes de copil și cu ochii perfect bulbucați. Mă rog, seamănă cu trailerul la un film horror premiat cu Pulițăr, mă-sa fiind filmul.  

Azi am aflat că a început chiar să și vorbească. Adică, chiar e om.

Presupun că primele lui cuvinte au fost HSJFFJS  AFFJ, asta însemnând ”mama”. 
Sau ”identificarea metodei tehnologiilor primordiale stagnează în exuberanța dinamică a fotonului radioactiv de cuantum zero”. Pentru că e un copil deștept.


Revin. Împart biroul cu colega Ursu Loredana care e urâtă și are un copil roz, epidermal creț și pare degerat, deși nu este degerat. Așa e el. 
Tot azi am aflat că e fată, dar am uitat cum o cheamă. Știu sigur că are și nume de fată; de om-fată. După numele ăsta vor fi botezate boli, de asta sunt sigur.
Cum adică Parkinson sau Alzheimer n-au sunat mișto la vremea lor?

N-am nimic cu mamele care înțeleg că au copii obișnuiți, simpatici și au mereu poze după ele cu copiii lor obișnuiți și simpatici. Mă bucură și mamele care-și dau seama că au copii siniștri. Ai impresia că au boli și vrei să donezi, cauți contul pe net, împrăștii vestea pe facebook. Da' copiii n-au nimic, evoluează normal, fără perfuzii sau aparate, doar că sunt urâți.

Eu, de exemplu, am fost un copil nașpa. Și, până la 4 ani, ai mei n-au arătat poze cu mine pentru că eram nașpa. La serbarea de grădiniță - 3 ani - nu am fost nici fulg, nici prinț, nici ceva cu față. Am fost un copăcel mic de decor, plasat în umbră, în colț. Respiram printr-o ramură. De ce? Că eram nașpa. Poza de serbare e ceva cu crăiasa, prințul, fulgii și un copac care e aranjat să nu se vadă, dar să fie. Adică eu.

Dacă îți iubești copilul și copilul tău e foarte urât, nu pune poze cu el. Nu la birou. Nu pe birou. Nu pe facebook. Nici măcar în baie. Deși ajută la constipație, nu pune portret cu copilu` în baie. Tu nu-ți dai seama că el e urât pentru că și tu ești urâtă, și tac`su e urât, până și străbunica lu` tac`su a fost ușor hidoasă. Trebuie să înțelegi că e urât și va deveni și mai urât. Asta în timp. 

O mamă are datoria să înțeleagă că are un copil urât. Să nu-l trimită pe lumină după pâine, zahăr sau ulei la consignația din colț. Nici să ducă gunoiul. Poate doar seara. Dar și aici doar în perioada rece, când se întunecă devreme. Dacă se întunecă devreme, e esențial ca el să ducă gunoiul și să vadă că e întuneric, ca să i se facă somn. Somnul e important pentru un copil urât. Cu cât doarme mai mult, cu atât îl vezi mai rar. 
E importantă iarna. Foarte importantă.
Să fie lăsat să vadă ce frumos ninge. Că, la un moment dat, zăpada acoperă cu magia ei tot ce e urât pe lumea asta.


Dar, cu ocazia sfintelor sărbători de paști, fiți mai buni și nu uitați de cei mici. Să vină moșul încărcat pe spondiloză cu cadouri zglobii și vesele care să le semene. Mașinuțe pentru băieței și păpuși pentru fetițe.



Share on Facebook

Facebook

vineri, 6 decembrie 2013

Ai mei n-au crezut în Moș Nicolae




Ai mei n-au crezut în Moș Nicolae. Mama era învățătoare fără bani. Tata era catolic și nu credea în povești pentru copiii ortodocși.

În decembrie eram mai cuminte decât buna pe morfină. 
Dormeam la prânz, mâncam și felul doi, învățam poezii cu moși și brazi și daruri și spuneam rugăciunea înainte de culcare. 
Pe 5 decembrie, în cur, pe hol, îmi lustruiam ghetuțele, le făceam fundiță cu buclă la șireturi, mai băgam vreo trei Înger, îngerașul meu, mai aduceam vreo două perechi de bocanci mai vechi (să aibă loc de daruri, că e bătrân și senil ) și adormeam după vreo 3 ore de insomnie cruntă în care îmi imaginam căluțul de la librăria ieftină din colț, acadea din aia pe 2 culori cu gumă la mijloc, bomboane care explodează în gură, carte de colorat cu cai și, neaparat, un lego cu cai și curse de cai. 
Da, eram în perioada mea cu cai. 
Dacă n-ați avut perioadă cu cai sau nu vă plac caii sunteți de câcat.


Ani și ani și cutii de cremă de ghete și n-am găsit niciodată nimic. Holul era la fel în dimineața de 6, aceleași ghete zbârcite ale tatei, aceleași cizme negre ale mamei lângă ghetele mele mai goale decât sufletul meu care spusese timp de 11 luni Înger, îngerașul meu.

Știu că în diminețile de 6 decembrie îmi băgam mâna-tentacul până-n fundul vârfului bocancului, că poate-poate. Nimic.


Pe la 8 ani am anunțat-o pe mama că Moș Nicolae nu există, nu că așa spun alți copii, ci pentru că la mine nu vine. 
Am fost rău tot anul dând cu praștia în varicele babelor și nici c-o nuielușă n-a venit. 
N-a venit și n-a venit. 
Până într-un decembrie.

Uitasem de el și de crema de ghete și de colegii de clasă care descriau cum își lustruiesc bocancii obsesiv-compulsiv.
Era o dimineață din aia chioară și rece cu geamuri înghețate, mama miroasea foarte tare a pastă de dinți pentru că se tot foia pe lângă mine și vorbea vesel ca de la cocaină. 
Am găsit mere și portocale și o cutie de napolitane. Și căluțul ieftin pe care mi l-am dorit 3 ani la rând. Și am scotocit până în capătul botului de ghetuță și am mai subjugat niște bomboane de pom, mici și înghesuite.

Colegii de școală crescuseră, să fi fost clasa a treia. Deja povesteau de lego system și ouă kinder. Mi-a fost rușine să spun ce am primit. Am spus că Moș Nicolae n-a venit.


Au trecut anii, colegii au crescut și mai mult. Eu am continuat să primesc mere și napolitane pe 6 decembrie. Câteodată mă întrebau ce-am primit. Și acum mă întreabă. 
Ignoră data de 6 și trec direct la Crăciun. 
Ce cadou? 
Nu așteaptă un răspuns și îmi descriu un telefon scump, un inel de logodnă, un laptop de Crăciun, o mașină de Crăciun. Se bucură puțin.
Și eu mă bucur mult. Cu mere, portocale și câteva napolitane. Numai să vină.







Share on Facebook

Facebook