sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Duminică




Duminică dimineață

Am o stare așa, de-a-n pulea, că ori aș demisiona cu fanfară țigănească, ori aș călări un ponei și pe urmă aș face puțin sex cu el. 
Îmi imaginez zâbali dânga dânga da - pe căluț roz, până intru în birou și colega mă întreabă dacă mi-a pus cineva Xanax în berea de sâmbătă noapte.  
O urăsc puțin. 

Tot duminică, tot la serviciu, a picat netul de la apocalipsă și am dormit vreo 3 ore. Am visat niște chestii cum că Mirabela Dauer era neagră și propusă pentru Nobel, iar eu nu eram de acord. Asta în vis. 
Da` oricum sunt un rasist nemernic. Nu e neagră, e doar țigancă tristă cu țigară pe noptieră uitată lângă etajeră pe fotoliu.


Deschid ochiu`. Colega de birou discută cu una la telefon mărimea la sutien și face niște glume cu țâțe.

Mă plictisesc oamenii care repetă câcaturi repetitive. Insultele alea ieftine spuse de 1000 de ori ca să pari tu isteț și amuzant și să le intre în cap că tu ai glume. 

Lady Gaga. Și se găsește un dobitoc care să completeze – Lady Caca. În momentul ăla mă întreb de ce dracu’ ai gură chiar tot timpul. Ești plictisitor, previzibil și orice cu P.
Cum e colega de birou. 
Are gură tot timpul. Inexplicabil. (Când ea suge, lui îi rămân adidașii mici - asta cred. În secret. Inexplicabil.)

Și mă mai enervează dârleții care anunță pe facebook cum că ei ies în oraș în weekend. Și cum scriu ei acolo că nu mai au tmp să scrs în commnt și să dea like că ei ies în oraș în weekend. De parcă weekendu’ e sezonul reducerilor pentru ieșit în oraș. Cu anunț de prostălău de facebook. 
Parcă e vinerea neagră all and all over.
Sper să moară.
Sau dau foc la planetă.
Mă plictis lumea care anunță un câcat total neimportant.
Sau, de fapt, cred că nu-mi place lumea duminica.

Cred că ziua de duminică poartă trichineloză sau ceva.


Duminică după dimineață


Mă întorc acasă pe jos că nu am bani de altceva. Mă uit la mine în geamul unei mașini mai înalte. Arăt ca o fantomă de veveriță.
Mă uit la bocancii mei în timp ce eu merg și tot în timp ce ei merg mă întreb de ce merg duminica. Eu nu merg niciodată duminica. Eu beau bere duminca. După care altă vodcă mai sofisticată care duce la povești sofisticate. După care lumea râgâie vodcă cu povești sofisticate, în timp ce Ruxandra bea orice fără alcool scanând barul ca un belgian pedofil. Din astea.

Nu azi.

Mă opresc în fața magazinului din fața blocului meu. E un magazin cu foarte mult alcool și cu un maidanez nervos în față.
Cred că am să iau toată berea din magazin și cred că o să-mi vând toate organele interne ca s-o plătesc. Cred că am s-o beau și o să fugăresc maidanezul după. Fără organe. Slim.


Duminică seara


S-a întors Ruxandra, o dată cu noaptea și cu părul prins la spate. Îmi povestește un film cu flăcări și lanțuri de la nunceag și zombi și securi.
Sunt treaz trezuț după 4 beri. 
Nu mă crede.
Îmi povestește alte chestii. Despre cineva gheu pe care nu-l știu eu, că-i foarte modern. Că a fost la nuș ce emisiune de femei. Și c-a fost scandal la teve. Cu presă. Și cu urmări grave pe Facebook.

Și nu-nțelege că nu-mi pasă ce spune, atât timp cât își mișcă buzele.
E ca și cum unu’ o taie pe una. Cu faianță pe fundal. Lumea plânge și jelește și apare lumea la știri cum lumea plânge și jelește.

Ruxandra povestește frumos chestia asta cu bieții oameni și umanitate și protv și guri căscate. În mintea mea e soundtrack Du Hast.
Pe Facebook se discută statusuri pe care le pun unii ca să li se discute și lor viața. Despre ce fac ei că și ei fac ceva. 
Ruxandra îmi spune că mă iubește încă de pe Facebook și că e ridicol.
Apoi îmi arată o poză cu ea când își face o poză în oglindă ca handicapata. 
Și asta nu mi se pare ridicol. 








Share on Facebook

Facebook

joi, 14 noiembrie 2013

Când colega de birou e o pocitanie cu prea multe sentimente și vrei demisia în trei exemplare cu parafă




Dedic aceast episod unei prietene dragi care știe că e un adevăr și poate jura pe biblie întru apărarea mea. 
Că m-a rugat să scriu azi despre.




S-a întâmplat o chestie foarte nedreaptă pentru mine, foarte neașteptată, foarte feminină.

Țin să menționez că n-am avut trăiri atât de sexiste, atât de misogine, până miercurea asta.

Am colegă de birou. 
Miroase ca un picior. 
(Haiku)

Veche în firmă, dar nouă în biroul meu.

E femeia de care m-am ferit în toată existența mea de 7 ani în firmă. 
Și am avut 7 ani veseli, cu spațiul meu drăgălaș, cu cafeluța mea aburindă lângă monitorașul meu, băzuța mea de date, totul frumos, curat, organizat de mine întru liniștea mea. 
Până miercuri, zi fatidică, 3 ceasuri rele --- ce ceasuri --- 3 Big Ben-uri londoneze și am colegă de birou. 
Ursu Loredana.


( În copilărie am avut o colegă de bancă coincidentă, numită Ursu Mădălina. 
Mirosea a supă, avea caietele învelite în ziare și a găsit un vierme în eugenie. 
Plus că, din motive pentru care nu sunt curios, îi curgea urechea. A început să curgă în clasa 1 și a continuat până în liceu.

Din cauza ei am oroare să ating ziare, mă uit suspicios la biscuiți și la fel de suspicios la femei numite Ursu.)



Ursu Loredana nu e ca Ursu Mădălina. 


Ursu Loredana e mult mai mare. Nu grasă. E mare. Enormă. Namilă. Titanicul nu s-a scufundat.

Și intră namila în birou salutându-mă TARE (oamenii din specia namilă vorbesc tare că au impresia că nu se aude de la cota 3 metri Gheorghe Mureșan) și mă privește suav cu niște ochi mai mari decât capul. 
Se veselește că vom lucra împreună, o anunț că lucrăm împreună de 7 ani, mă fac mic în spatele monitorului, aranjându-mi fundițele de la șireturile de la bocanci.



Episodul 1


Mă întreabă dacă n-am copii. Știe că n-am copii așa că mă reîntreabă dacă n-am nepoți. Râde retardat mintal și accentuează că dacă-s unchi de nepoți, ca să nu mă simt bătrâior. 
Îi răspund că nu cred în împerechere care duce la moștenitori și râde iar ca o nebună pe cocaină.



Episodul 2


Butonează cu copita pe touchscreen și îmi arată poze cu copilu’. Și filmulețe în care ea scheaună papimamicaca pentru ca copilu’ să zâmbească la mami Dino care face film cu telefonul să-l pună pe iutub.
Da, cred că copilu’ e rezultatul împerecherii ei cu T-Rex. 
Un mutant mic care se cacă și se pișă pe el și, fiind multifuncțional, bălește concomitent în toate direcțiile. 
Da' ce știu eu despre dragostea unei mame pentru boracul ei.
Îi zic că are ochii ei și sunt sincer... Bulbucați, clipicioși și lipicioși, ochi de găină îndesată-n sacoșă de rafie pe care-a prins-o curentul în personalul de Pechea.
... 
Își pipăie fruntea cu mâna cu care nu-și pipăie telefonul și-mi zâmbește așa, nebunatic, de parcă tocmai i-aș fi pipăit eu și fruntea, și țâțele.
” Mi-a ieșit un coșuleț”
Mă uit la ea peste monitor. Da, e real. Are dreptate. E UN COȘ MARE, PUSTULENT ȘI HIDOS, CU PURULAȚII ȘI ULCERAȚII IEȘIND DIN UNSOAREA FONDULUI DE TEN. 
Da, se întâmplă.


Episodul 3


Se foiește pe scaun. Își studiază mutrița de pocitanie hidoasa și de ce dracu’ mi-e asta colegă de birou.
Își reflectă chipul mare în oglinda mică a telefonului și-și mângâie coșul. 
Apune soarele la șase că e aproape iarnă și soarele apune la șase. 
Mă întreabă dacă am observat că se înserează mai devreme, dacă am observat că soarele apune la șase și alte chestii inteligente.   
Și își freacă coșulețul.



Episodul 4



Deschide aerul condiționat pe cald. Că i-au înghețat picioarele și o trage la ovare.
Închide aerul condiționat și-mi mărturisește că transpiră mult. Abundent.
Că glandele sudoripare, echilibru termic, bacterii și encrine. 
Se foiește pe scaun. Îl consideră incomod.

Prin mânerele ergonomice se revarsă bucăți de pulpe.
Soarele a apus în urmă cu câteva ore. De frică, nu de iarnă.

Comentează despre scaun.
O întreb în gând dacă să-i aduc un scaun electric. Unul nou. 
Dar o întreb cu voce și cu glumă dacă știe despre Martha Place. Știu că nu știe. E prea proastă. 
Îi spun că e una de transpira mult la 1800. 
Se uită pe Google și mă urăște inferior cu zâmbet de down sindrom. 



Episodul 5



În mintea ei cu multe sentimente de femeie cu prea multe sentimente s-a și certat, s-a și împăcat cu mine. M-a iertat și iar îmi zâmbește năstrușnic de după monitor cu wallpaper cu progenitura.
Scoate o sticlă lipicioasă în fostul loc al etichetei și bea un lichid urât. Îmi explică că e ceai și ce proprietăți miraculoase are. 
Bea iar din herpesul ăla urât. Face aaah după ce soarbe, parcă posedată de duhul sfânt.

O revăd mâine.




Share on Facebook

Facebook

luni, 11 noiembrie 2013

Noiembrie, lene and this is another song I can never find on youtube






M-am trezit superîndrăgostit luni, la ora cinci. Pe la 6 ți-am scris ceva și mi-ai răspuns cu o melodie despre o tipă care face sex cu câinele, merge la pet shop, cumpără un pește și-l botează Superman. 
Apoi urmează strofa despre foarfecele făcut cadou și refrenul No more lonely nights
A amplificat cumva dragostea din visul meu.
Dacă visez pornografie soft, sunt îndrăgostit toată a doua zi. Nu știu de cine, că uit visul, amănuntele, dar știu clar că m-am iubit cu cineva. 

-----


Când sunt treaz, mă satisfac doar filmulețe obscure care ar ofensa pe oricine. Desigur, nu e moral, sănătos, sau normal să moară cineva în final pentru plăcerea mea. 
Ca un gangbang nigerian cu o ploadă de  8 ani, incendiată la final. 
Mi se pare genial să filmezi cu tableta un copil subnutrit. Prăpastie evidentă, să înțeleagă orice prost.
Măcar așa. 

În ultimii doi ani nu a mai apărut nimic nou. 
Revăd chestii vechi. Evit canalele arhicunoscute, mă plictisex. De aia nu merg eu la teatru. Fals și previzibil.

-----


Sunt atât de plictisit încât am început să citesc citatele unui individ care a lansat la apă o carte și mă spamează să i-o cumpăr. Cu autograf.
Scrisori despre Rita. Sau către Rita. Oricum, ceva cu Rita și scrisori. 
E cu sex moale și dureros dulce, chestii în care se regăsește oricine, cu oameni, jocuri și răzbunări în scris, probabil bătute la mașină.
E urban și femeile comentează cu smile-uri triste. Iar el e cu like la fiecare comentariu cu :-)
Ah, acest facebook.

Probabil e despre ele când fac dragoste și cum se simt după, taxiul luat, el fumând, ea plictisindu-se, bani, declarații, minciuni și puțină politică. 
Are 620 de pagini. Adică e ca un televizor cu 62 de canale.
Am să o cumpăr, să vad dacă am dreptate.


-----


Câteodată mă surprind vorbind despre un băiat. Nu-l iubesc, nu l-aș fute. Dar mi se spune că-l iubesc pentru că vorbesc despre el. Și despre tata vorbesc des. Nu l-aș fute sau iubi pe tata. Doar vorbesc despre el.

În secret nu vorbesc public despre tine. Că-s sfios când te iubesc. Că te iubesc, doar tu știi.

Tot în secret sunt gelos când îmi vorbești despre cât de mult nu ai iubit.


-----

Aștept o vedere din Vatican și te aștept la început de decembrie. Mă întrebi ce o să facem și dacă să vii. Și dacă să te reapuci de scris.
Cel mai probabil iar ne vom îmbăta ca porcii și vom discuta chestii pe care nu le înțeleg alții. Cum ar fi faptul că apartenența sexuală nu interesează pe nimeni.
Că doar noi doi putem fi orice.
Iar ei, celilalți, se inflamează cu pancarte și etichete. 
Meh. 
Fuți pe cine iubești.

-----

În secret, îmi place prea mult femeia frumoasă care se bucură prea mult la bijuterii cu pisici.




Share on Facebook

Facebook

duminică, 3 noiembrie 2013

Casa cu gutui




Bunica



Încurcă numele copiilor cu numele nepoților, face, desface, își amintește, povestește, adaugă din mers piper în ciorbă și tot din mers boscorodește un nepot mai bleguț care n-a mâncat tot. Înghite nepotul cu ghionturi și ridică steagul alb deasupra farfuriei. Și speră într-un viitor mai bun fără felul 2.
Urmează încă două farfurii pline și bunica veghează atent drumul lingurii spre gura nepotului. 

Dușmanul natural al bunicii e o farfurie goală. Sau un nepot sătul.

Cu bunica nu e niciodată pace din `45.

Ea face cafeaua, ea umple farfuriile cu turte, ea adaugă vanilie, mută șifoniere, mută bunici și nepoți. 

Din ordinul ei cari acasă mere, pere, nuci, vin, turte și încă jumătate din ogradă. 
Din ordinul ei cari 50 de kilograme “să ai ce mânca acasă”. Că ei nu-i pasă că tu cântărești 45. 
Verbul ei preferat e Trebuie.

Și duce eterne războaie cu frunzele de nuc aduse de vânt în tindă.

Jandarmul copilăriei, cu ordine de “ fă aia, drege ailaltă, descalță-te la intrare, copile. ” Trebuie.
Și se descalță și copilul, și bunicul, și popa și regele. 
Dac-ar intra regele, ar intra cu capul plecat. 
Că doar bunica ține sabia.




Bunicul și-o pisică



Bunicul a rămas tânăr pe-o bicicletă bătrână. 
Bicicleta a uitat de bunicul, bunicul nu uită când te ducea și pe tine, nepot mic și prost, pe bicicletă. 
Bunicul nu uită nici prima ta zi de școală când ți-a desenat cu degetul pe geamul trenului. Ceva ce tu ai uitat. 
El nu uită.

Bunicul miroase a trandafiri și miroase în fiecare zi trandafirii. Cu roșu, cu violet, cu alb și cu galben. 
Nu uită nici o culoare.

Bunicul zâmbește din ochi la “La mulți ani, bunicule”. Doar ar zâmbi. 
Dar mulțumește tare din ordinul bunicii care-l face surd și “De ce nu mulțumești pentru urare!?” 

Mai mulțumește o dată. Preventiv. Cu o pisică la piept. 



Casa cu gutui



Casa unde nepoții n-au voie să fie adulți, gutuile n-au voie să se strice câte trei pe sobă, frunzele de nuc n-au voie să intre cu vântul în casă, copiii nu fumează ca La Medeleni, bunicii au rămas mire și mireasă în fiecare poză. 
Cu zâmbet, cozi împletite și coroniță albă. Și coronițe de premiant pe care nepoții le-au uitat undeva în vitrină, lângă jucării vechi și fotografii noi, cu nepoți colorați. Pe mileu cu broderie din mâinile bunicii, la loc de cinste cu busuioc.


Casa unde florile-s la ele acasă. Și biblia, și popa și fiecare bunic e mai sfânt ca-n calendar.

Casa în care Sfântul Gheorghe chiar omoară balauri, unde îngerii miros a busuioc și a gutui pe sobă, casa unde Mântuitorul n-are pentru ce păcate să fie răstignit.

Casa care începe ca o poveste. Cu a fost odată. Cu va fi mereu. Ca niciodată. 


Share on Facebook

Facebook