marți, 29 octombrie 2013

Vecinii




Locuiesc la bloc din fragedă pruncie și locuiesc singur la bloc de când bunică-mea a decis să mă părăsească la 77 de ani, exact în ziua în care poștărița venea cu pensia. 
Am primit bucuros banii, a salutat-o bucuroasă pe bunică-mea, ca în fiecare lună-n zi de pensie. Ușor, pe vârfuri, în șoaptă, să nu-i strice somnul.

Bunica a fost un om drept care dormea mult. În acea zi era bățos de dreaptă și nu dormea.
A murit regulamentar, ca orice om care se respectă, fără să mă sperie cu horcăituri, fără să renunțe la luna de pensie, fără să cheme vecinii cu lumânare, candele, popă și alte instrumente mortuare.

Vecinii

Vecinii mă compătimesc de când a murit bunica. Că-s singur, trist, cam slab și nu declar apometrele la timp. Că-s nemăritat și că nu primesc fete în casă. Nu le primesc că pe urmă mă vizitează prea des, îmi zgârie la ușă și-mi strică plăcerile de sihastru. Da’ asta e altă poveste.


Azi, dragă jurnal, voi scrie în tine despre vecinii mei care se împart în 4 categorii, așa cum blocul meu e structurat pe patru etaje.   
Cele 4 etaje, cu figurile reprezentative.
(Ar fi și parterul, locuit de unicul pensionar cu acte-n regulă, eliberate prin `70. Deci locuința lui e provizorie. Un fel de trailer pentru locul de veci. Tușește prea des și prea nocturn, miroase puternic a morfină și uneori geme ca poarta cimitirului în Bacovia).


Deci avem 4 etaje și 4 categorii de vecini.


Etajul 1- Domnul Năstase


Aproape pensionar, 60 de ani. Mic, gras, cu zâmbet nebunatic, puțin ardelean, cu palma zemoasă când dă noroc. Seamănă cu un Piersic arhivat. Mic, gras, chel în devenire. 
Ironia face ca Domnul Năstase să dețină o plantație de pepeni. 
Îi transportă-n casă pe burtă, crăcănat, ca un homosexual cu hemoroizi. Se vede cu ochiul liber cum curg durerile de anus.
Când eram mic i-am scris pe ușă Năstase Coaie Grase. Că eram mic și mi s-a părut hazliu. 

De atunci mi-a adus câte un pepene în fiecare vară și și-a schimbat ușa cu una metalică, să fie sigur că nu se va mai repeta.

Hobby: pepeni, unguent anti hemoroizi, compensate.


Etajul 2 - Vecina de la doi


Știu cum o cheamă, dar nu e nici interesant, nici civilizat. În urmă cu 1000 de ani a fost acuzată că a adus ploi de lăcuste, molime și ciumă bubonică.
Arată ca bunica în ultima zi a pensiei.
Când e tristă se îmbată și fură din cutiile poștale. Folosește sintagma „oameni buni” în ședințele de palier pe care le așteaptă cum aștepta buna pensia.
- Ne ducem de râpă, oameni buni.
- Ne fură guvernul, oameni buni.
- M-am câcat moale și împrăștiat, oameni buni.
Dacă e nervoasă, beată și paranoică, bântuie între etajele 2 și 3 în capot, strângând semnături să fie șefă de scară. Face asta din `92. 
Face și glume, inversând preșurile de la uși în tot blocul. Asta doar rar, când e trează.

Hobby: semnături, vizor, cutii poștale, preșuri.


Etajul 3 - Tanța cu pomana


Pe Tanța o chemă Constantina și e visul oricărui copil retardat. 
Tanța e colivă cu fondante mov, sarmale de post, plăcintă, cozonac și lumânare-nfiptă-n orez cu ciuperci neotrăvitoare. Tanța e pandișpan și pască.
De la atâta gătit în amintirea răposaților, are mâinile mai lungi decât picioarele. Vizibil.

Tanța e vecina cu care nu mori de foame, pentru că Tanța a avut multe rude, i-au murit mulți și-i știe pe toți. Două avorturi - și Tanța n-a mai putut avea copii, doi soți - și-i văduvă la pătrat, doi părinți - și e orfană la 50 de ani. 
Bonus, un accident soldat cu lipsa bruscă de cumetri și cumnați, veri, unchi și ce-a mai avut Tanța.

Hobby: pomeni, pomeniri, îngropări, dezgropări, lumânări înfipte-n sarma, Paștele Blajinilor.


Etajul 4 - Șeful de scară și familia lui


El, ea, doi copii urâți și un câine mai urât decât copiii.
Ei aleg cine stă și cine se mută. Ei aleg culoarea varului, bidinelei, trafaletului pe perioada de curățenie generală de bloc. Ei decid kilovații per bec de etaj. Ei decid poziția etajului care susține becul. 
Doar el, ea, doi copii și un câine.

Câinele te latră dacă porți ochelari, umbrelă sau sacoșă. Sau când vecina de la 2 strânge semnături să fie ea șefă de bloc.
Copiii îți ung clanța cu câcat în ziua din lună când se declară apometrele și tu uiți. Sau, varianta soft, sună la ușă și fug.
El merge inflamat și mândru, că doar e șef de bloc, are doi copii, o nevastă cu două țâțe și un câine.
Pe ea tre` să o întâmpini cu ”ce mișto vă stau țâțele azi”. Altfel te reclamă la asociație că n-ai raportat metri cubi pe apă caldă.

Hobby: apometre, kilovați, etaje, să moară aia de la 2.


Tot etajul 4 – Cei cu datorii de peste 700

Nimeni nu știe ce înseamnă acei 700. Milioane, miliarde, euro, lei, Koroane, lingouri.

Casa lor arată ca un cazan confortabil. Miroase a cald și a rufe fierte-n gem de prune.

El - șomer cu un ușor handicap. Urcă scările ca în Exorcistul. 
Ea - gravidă, dar îl ajută cu orice fel de urcat.

N-au plătit nimic de când s-au mutat. 
Nici nu folosesc prea mult apa. Le plouă direct în casă. 
Când deschid ușa, cod portocaliu, 6 sate inundate, nino-nino pompierii, evacuările, Pro TV și ajutoare cu elicopterul.
Tanța le gătește previzibil pește la pomenile ei.

Hobby: apa, pescuitul, Tanța.


Share on Facebook

Facebook

vineri, 25 octombrie 2013

Domnișoara Christina




Apeluri pierdute, insomnie, scenarii, puls luat, puls dat. 

Teamă de viitor, teama de nici un viitor, teamă de prezent.
Teama ca am greșit prea mult în trecut.

Viitorul se răzbună. Nimeni nu scapă. Nici măcar eu.

“Tu eşti moartă. Tu ştii că eşti moartă...”
Frică de moarte.

Viitorul se răzbună. Nimeni nu scapă. Nici măcar tu.

Când mori, nu te anunță nimeni. Că mori, da, te anunță boala.

Mă chinuie pasaje din cărți și mă chinui să-mi amintesc ziua de naștere când am primit „Domnișoara Christina”. 

Încă o am, undeva, în prim planul bibliotecii, cu dedicația tatei pe prima pagină, cu o fată frumoasă pe copertă. Am subliniat cu creionul pasajele care mi-au plăcut. Să fi avut vreo 14 ani.
Nu m-a întrebat nimeni dacă am citit-o, dacă mi-a plăcut, dacă aș reciti-o, dacă o mai am, dacă aș împrumuta-o. 

Nu m-a întrebat nimeni dacă mai am timp să o recitesc, să-mi recitesc copilăria.

Copilăria mea. Și-mi plac oamenii care mă întreabă de copilăria mea.
Dacă am avut una. Și dacă a fost frumoasă. Dacă am fost fericit. Dacă am fost șoim sau am ajuns și la înaltul grad de pionier. Dacă am mers la grădiniță sau la cămin. Dacă-mi pica cravata uniformă-n farfuria de ciorbă și dacă mă certa mama după.
Dacă eram tuns zero. 

Am fost tuns zero. Până pe la 8 ani n-am știut dacă-s creț, blond sau brunet.
La 8 ani am aflat că-s castaniu cheltuind pe gumă banii de frizer. 
Întreabă-mă dacă m-a bătut mama, dacă m-a certat tata, dacă am lipit guma în părul colegei din față. Întreabă-mă dacă am avut capul spart, mâna în ghips, dacă s-au iscălit copiii pe ghipsul meu. 

Dacă am pupat iscăliturile fetelor înainte de a adormi.

Întreabă-mă ce am fost, ce sunt, ce vreau să fiu. Ce mai pot să fiu.

Oamenii nu mai întreabă. Poți fi mort, poți fi bolnav. Te vor acuza că nu exiști pentru ei. Egoism.
Cum te simți.
Ce ai pățit.
Ce faci.
Ești sau nu bine.

Nu mai întreabă. Te pun la zid din curiozitate, din egoism, din frică. Speră să obțină un răspuns dar nu întreabă ceea ce trebuie întrebat.

Ți-a plăcut Domnișoara Christina?
O vei reciti? 
Nu, nu mai am timp. Nu mai am timp.


Mă întorc pe nine eleven în Câmpina. Neaparat cu tine, tren ieftin, cafea de gară și înapoi în castelul tău. 
Să vă-ntâlniți.
Share on Facebook

Facebook

joi, 24 octombrie 2013

Sex anal la 4 ani





Ora veselă cu pauză de la depresie și am avut un flash-back cu plăcerile copilăriei. 
Cum în anii 1800 când nu exista nici skittles, nici m&m’s, copilul mamei, odios de prost și proaspăt scăpat din beci, iubea medicamentele.   
Triferment, Colebil, sirop de tuse, picături de ochi, picături de nas, picături de gură, laxative, antibiotice sau anticoncepționale pasate ilegal de la nemți. 
Săream la pastile cum sar grașii la șaorma și nu mă lăsam până nu mă găsea mama cu botul portocaliu de la Triferment. 

Trifermentul a fost dragostea copilăriei mele. Pastile roșii, dulci, în tub mic de plastic, cu capac mic de plastic și cu amprentele mele dentare veșnice pe capac. În încercări ambițioase de a-l deschide. 
Finalul era trist: pastile salivate, albicioase, lipite între ele, la bunică-ta nu te gândești, plod cretin, cu cine te-oi fi făcut și în dormitor cu tine.


Dormitorul era locul unde sufeream conflicte interioare rozând jucării și căindu-mă pentru bunica, Triferment și  Colebil. Și de ce ți-ai infipt în anus pompița mea de urechi. Chestii obișnuite vârstei.


Într-adevăr, am înfipt o furculiță-n cur unei fetițe vecine, asta în joacă, să vedem dacă merge.Văzusem în Tom și Jerry. Dar cu pompița de urechi nu m-am distrat. 
Și mereu am suspectat-o pe bunică-mea de treburi murdare.


Bucătăria era teritoriul pe care îmi exercitam nevoia meschină de a testa medicamente, linge clanțe, împleti franjurii de la covor și alte activități recreaționale. 
Singur acasă, înaintea filmului cu ăla singur acasă.


Mama a fost genul de neschizofrenică neparanoică care mi-a alimentat mereu viciile și curiozitățile, ignorând childproof-ul cu cuțite și chibrituri la îndemâna boracului, pilule în sertarul din bucătărie și prize defecte, că tata nu era electrician. 

Cutii, cutiuțe, căpăcele, flacoane, alifii, totul era testat; la 4 ani am mâncat din pură plăcere anticoncepționale și nu m-am putut ușura câteva zile; m-au tuns zero ca pedeapsă și până în clasa a 4-a n-am știut dacă am părul blond, creț sau dacă am păr. În schimb am reușit să fac caca. 


Cel mai fain caca, cel mai vigilent, cel mai pur, care se lăsa cu nedus la școală, grădiniță sau cămin se rezolva cu laxative. Ale bunicii. Ea le pierdea numărul de la cataractă și alte boli demodate din  `23. Eu le găseam numărul ideal pentru a chiuli legal, citind Ion Creangă pe budă, transpirat și fericit. 
Am transformat obiceiul ăsta în viciu și toate gagicile care-s la cură mă înțeleg. Nici o câcare nu e mai feerică ca aia cu laxative și curul flașnetă. 
Eram declarat bolnav fără să protestez și aveam senzații duioase citind pe budă. Am compus și poezii.


Singurul nemedicament dar locuitor în sertarul cu medicamente de care nu m-am atins era cutia cu supozitoare. Teamă. Depresie. Frustrare. Viol. Sex anal la 4 ani. 
Abia acum înțeleg fetițele violate de bunicul.

Aveai febră, erai constipat, vărsat de vânt, îți rupeai mâna? Soluția erau supozitoarele. Părinții deveneau brusc trupele de intervenție, tata ținea, mama deschiloța, bunica cu cataractă aducea o cutie MARE de chibrituri. Mama refuza. Bunica își dădea seama de eroare. Supozitoare.

Supozitoare cu chin, cu ținut de picioare, cu zbătut și încrețit din buci. Supozitor ascuțit, mare cât o cârjă, rece, băgat strâmb în vreo 6 încercari disperate, mama ambițioasă încercând să-l bage mai adânc și mai într-o parte, urlând ca ambulanța: RELAXEAZĂ-TE! 
Orificiu chinuit și roșu pulsând înțepat, sex anal cu viol și părinți perverși. 
După 1 oră mă câcam ca stropitoarea.

În rest, am avut o copilărie frumoasă. 

La parter s-a mutat un nene de-o vârstă cu străbunica. Cândva o iubea pe vizor că rămăsese văduv. Văduv e și acum, puțin cocoșat și cu un superb zâmbet din placa dentară. Mi-e iar vecin și-l stimez. 
Important e să știe că n-am fost eu ăla care i-a dat cu mingea-n geam și a fugit. 


Share on Facebook

Facebook

miercuri, 23 octombrie 2013

Sfinxul de Facebook






Mă scârbește apelativul de Românica. 
E folosit prea des și de toți cei ce vor să fie hazlii. Cretinizare în masă.  
Nu mă amuză, nu m-a amuzat niciodată. 
A fost „hotărât” de un idiot într-o zi și s-au găsit acoliți care să-l behăie în discuții qvasipolitice despre cât sunt ei de asupriți, despre țigani, Roșia Montana, regim și hai să râgâim politică de televizor. Și dacă bagi un Românica-n discuție te simți țanțoș și deștept. Primești puncte pentru cât ești tu de amuzant. Nu ești.

Dar ești ca un jurnalist de mâna a 15-a care se răzbună dând unfriend pe Facebook. Că altă pedeapsă n-ai.


Sunt în concediu și-am văzut sfinxul. Și-am auzit behăind de Românica-n sus și-n jos lângă sfinx. Asta - românii. 
Am văzut arabi, am văzut indieni lângă sfinx. Am văzut ceea ce numiți voi treapta de jos, oameni primitivi care se cațără pe tren și toarnă copii, oameni fără educație, barbari, țigani.
Barbarii ăștia au făcut poze, au respectat, au zâmbit, au trecut mai departe.

Am văzut români de weekend.
Românii sunt o nație de dobitoci. Se izolează-n cafenele unde sorb ceai indian și pun poza pe facebook despre cât de indian e ceaiul și priviți, bă, măreți utilizatori de facebook, ce weekend cu ceai și crochete am avut eu. 

Dobitoci care depind de atenția altor dobitoci că, deh, tre` să primesc comentarii pe facebook, doar am pus poza: când ies în oraș, când merg la munte, când merg la mare, când mă cac, cât mă cac, a fost tare, a fost moale, plec la Cluj, vin din Paris. 
Vă rog, un like și întreabă-mă cât și cum m-am câcat în Bușteni că e important să știe toată feisbucărimea ce răspund eu în legătură cu câcatul meu. 
Doar e un câcat important.

Și, când citesc asta, zâmbesc de sus, ofticați și pudibonzi.
Și eu zâmbesc a realitate.

Eu nu dau date exacte din telefon deștept. Că nu-mi pasă de voi sau de atențiile voastre acordate gratuit. 
Da’ mie-mi pasă de ceea ce numiți voi Românica. 

Da, am văzut sfinxul. E singur. Și cretinii ca voi îl calcă-n bocanc escaladându-l și-și fac poze cu mutrele lor rânjind a  “am călcat Românica-n picioare, băh “. Și-l scuipă-n batjocură având grijă ca telefonul deștept cu update la facebook să prindă ideea.

Am crezut că voi fi uimit de sfinx. N-am fost. Dar am fost uimit de cretinătatea din jurul lui.

Da, am văzut sfinxul. E singur și în fața lui e o plăcuță cu “escaladarea interzisă”. Și urme de bocanci pe plăcuță.
Singurii care se bucură sunt cei pe care-i numiți voi treapta de jos, oameni primitivi care se cațără pe tren și toarnă copii, oameni fără educație, barbari, țigani. Ăștia chiar se bucură.


Mi-a fost milă de sfinx. Îl știam din copilărie, din manualul de geografie și vederi din Bușteni. Nu mai arată ca-n vederi.
L-am regăsit erodat, vopsit cu verde neon și graffiti.
L-am regăsit bătaie de joc de facebook.

Mi s-a părut cea mai tristă chestie de până acum. Să fii un masiv singur, să te-nconjoare pulimea cu facebook în mână, să te scrijelească cu numele lor idioate. Să te numească sfinxul de Românica. Să te calce în picioare. Să se mândrească doar străinii că te-au văzut.
Să nu ripostezi.
Să fii singur, atracție pentru dobitoci.
Să rămâi singur.



Share on Facebook

Facebook